La umbra Ta vin codrii să-şi odihnească frunza
de verdele văratec ce-n ele s-a-ncrustat
şi cerul nopţii, mândru-şi adăposteşte spuza
de stele obosite de-atâta licăr ‘nalt.

La umbra Ta se naşte şi piere-ntre albastruri
nimicul niciodatei din care toate curg
cu grijă însăilate, ca haina pe sub nasturi.
Sub umbra Ta e ziuă  şi-n umbra Ta-i amurg.

La umbra Ta, Părinte, cresc negri chiparoşii,
şi albă, neaua lumii se-aşterne peste ei
cum dimineaţa vine din zorii trişti şi roşii,
peste bărbaţii zilei, peste-ale ei femei.

La umbra Ta, cu grijă, un pas mai fac şi tremur.
Sfânt, fanionul păcii e-un alb însemn ce sus,
oh, cât mai sus ridicu-l, cu frică şi cutremur,
cum ridicatu-şi crucea spre ceruri pe Isus.

***

din bucătărie până-n inima ta tot un dor

cum se apleacă plopii afară frigul când e

capătul oricărei înţelegeri despre real

şi începi să tălmăceşti cănile

pe limba ceaiului de pădure

şi nu scapi de dor nici dacă bei cerbi

cu luminiş cu tot nici dacă bei raze

tragi de Dumnezeu cu milă de parcă ai fi tu însuţi

ca să nu I SE facă dor şi Lui spui

cu tocătorul de speranţă în dinţi

acum când ţii morţiş la libertatea ta ca un cal

ca un catâr fără pricepere la internetul tău

de parcă

perna pe care ai dormit azi noapte e udă toată

iar lacrimile schiloade nu te mai ştiu

fă-ţi un capăt de drum din sfatul bătrânului scrin

un căpătâi de speranţă din culorile ploii

şi citeşte ce a scris Dumnezeu clocotind fântâni

pline de dor pline de bucătării în care porţi

crucea aceea mică de croit căi

De parcă ai păşi pe lacrimi, aşa calci marea…
De parcă am plâns până Ţi-am atins talpa suişă.
Ca atunci când se-ndrepta spre cruce-nserarea,
Pieptişă

Orice tablou aş face eu peste cedrii Libanului,
Dacă nu plouă, degeaba aştept să răsară frunziş.
Doamne, învaţă-mă-n inimă cu adâncimile harului
De care murişi.

Apoi învaţă-mă-n privire cu oştile de îngeri dimprejur
Cum îl înveţi cu învierea pe orice ne-nviat ce Ţi se-nchină.
Ca de o pavăză în flăcări dă-mi contur
De o lumină.

Aşa e cu învierea, îmi spui, e ca atunci când poţi tresări
De câtă rază a picurat pe trandafirul Sharonului.
Ca şi când nu mai poate nimeni fugi
De la picioarele Tronului.

***
dimineţile iar şi iar
prind orele lor în ţinte de staniol
obedienta zăpuşeală împinge soarele invalid
în căruciorul lui traversează seninul
şi flori se deschid ca să moară spre prânz
într-o zi ca oricare alta care nu promite nimănui moartea
dar o presupune cum presupune privighetoarea cuib

doar dimineaţa asta mai încearcă o boare
ca o transpiraţie discretă a învierii
care nu e o întâmplare fiindcă îl ia
pe om de toate certitudinile şi dă cu el de cer
de nu i se mai văd nelegiuirile ei aşa dimineaţă
aş mai răcori-o niţel zice Domnul
suflând Duhul Său înspre soarele invalid