La umbra Ta se naşte şi piere-ntre albastruri
nimicul niciodatei din care toate curg
cu grijă însăilate, ca haina pe sub nasturi.
Sub umbra Ta e ziuă  şi-n umbra Ta-i amurg.

La umbra Ta, Părinte, cresc negri chiparoşii,
şi albă, neaua lumii se-aşterne peste ei
cum dimineaţa vine din zorii trişti şi roşii,
peste bărbaţii zilei, peste-ale ei femei.

La umbra Ta, cu grijă, un pas mai fac şi tremur.
Sfânt, fanionul păcii e-un alb însemn ce sus,
oh, cât mai sus ridicu-l, cu frică şi cutremur,
cum ridicatu-şi crucea spre ceruri pe Isus.

din bucătărie până-n inima ta tot un dor

cum se apleacă plopii afară frigul când e

capătul oricărei înţelegeri despre real

şi începi să tălmăceşti cănile

pe limba ceaiului de pădure

şi nu scapi de dor nici dacă bei cerbi

cu luminiş cu tot nici dacă bei raze

tragi de Dumnezeu cu milă de parcă ai fi tu însuţi

ca să nu I SE facă dor şi Lui spui

cu tocătorul de speranţă în dinţi

acum când ţii morţiş la libertatea ta ca un cal

ca un catâr fără pricepere la internetul tău

de parcă

perna pe care ai dormit azi noapte e udă toată

iar lacrimile schiloade nu te mai ştiu

fă-ţi un capăt de drum din sfatul bătrânului scrin

un căpătâi de speranţă din culorile ploii

şi citeşte ce a scris Dumnezeu clocotind fântâni

pline de dor pline de bucătării în care porţi

crucea aceea mică de croit căi

Orice tablou aş face eu peste cedrii Libanului,
Dacă nu plouă, degeaba aştept să răsară frunziş.
Doamne, învaţă-mă-n inimă cu adâncimile harului
De care murişi.

Apoi învaţă-mă-n privire cu oştile de îngeri dimprejur
Cum îl înveţi cu învierea pe orice ne-nviat ce Ţi se-nchină.
Ca de o pavăză în flăcări dă-mi contur
De o lumină.

Aşa e cu învierea, îmi spui, e ca atunci când poţi tresări
De câtă rază a picurat pe trandafirul Sharonului.
Ca şi când nu mai poate nimeni fugi
De la picioarele Tronului.

doar dimineaţa asta mai încearcă o boare
ca o transpiraţie discretă a învierii
care nu e o întâmplare fiindcă îl ia
pe om de toate certitudinile şi dă cu el de cer
de nu i se mai văd nelegiuirile ei aşa dimineaţă
aş mai răcori-o niţel zice Domnul
suflând Duhul Său înspre soarele invalid

suferinţa se execută nu se discută

spunea domnul colonel

muşcându-şi mâinile de durere

scoală-te ridică-ţi patul şi umblă

el nu eu

încolo numai Dumnezeu ştie

de ce se usucă floarea soarelui în câmpii

şi tot felul de leproşi sparg seminţe pe stadion

unu la zero pentru tine suferinţă

unu la zero pentru noi toţi de-a valma iubirii

la capătul perspectivei cu munţi că am trecut pe acolo

şi pantele fugeau care-ncotro cu avalanşe cu tot

de-a-valma iubirii stă Dumnezeu dumirind

câte-un colac de salvare cineva ridică-ţi patul şi umblă

gata suferinţa ta se discută se discută din ce în ce

până o iei la sănătoasa către cer şi el şi eu

ca nişte munţi orbi de ambele pantele

domnule colonel

În ceaşca de mărgean a răsăririi
O pasăre din pasul Tău rămasă,
Din mersul Tău pe unduiri, spre casă
Mă-nvaţă cum e să urmez Iubirii.

Mă-nvaţă templul propriului meu puls
Cu loja-i de bătăi însângerate
În care Te-am lovit atunci, în noapte
Şi Te-am scuipat şi Te-am rănit, Isus.

Mă plec în Duh ca robul în durere,
N-am alinare şi popas şi loc
Să dau vinovăţiei mele foc,
Dar pot să spun iubirii cum să spere

Că m-ai iertat de plânsul ce cădea
Pe dor cortină de regret şi spini
Cum este agonia în grădini,
În care mântuirea se-mplinea.

Încerc acum să vă demonstrez că spun drept. Ascultaţi:

http://www.ionatanpirosca.net/wp-content/uploads/2009/07/04.Voi-ceruri.mp3

Îţi mulţumesc de parcă aş cânta
Din înflorirea unui înger cald.
De parcă-n zori de mână m-ai lua
Şi făuri-m-ai dintr-un spin, smarald.

Îţi mulţumesc de aripa ce-Ţi dai,
Turnată-n aer ca-n regesc alai,
Pe-un zbor atât de iute cum sunt eu
Între un boţ de lut şi Dumnezeu.

Îţi mulţumesc că nu-nţeleg de ce
Iubire sfântă peste mine e
Cum este ‘coperişul sub furtuni,
Când tu secerătorii Ţi-i aduni

La umbra lunii noi şi a iertării,
Cum trenurile vin la pieptul gării.
Îţi mulţumesc de parcă aş cânta
Din nou, mereu, din înflorirea mea.